Amurg

Asta seara Amurgul imbratiseaza tot, pădurile cu copacii lor ce par împietriti, crengile cu ale lor culori vii de toamna, râurile ce par limpezi ca un cristal, un cristal ce oglindeste pana si sufletul omului care trece pe langa el, oglindeste frumusetea pădurilor, minunatia naturii, a culorilor jucause ce se unduiesc intr un dans ametitor odată cu denivelarile peste care apa trece. Mă imbratiseaza si pe mine, o fiinta trista, efemera, pierduta in spațiu si timp, îmi atinge inima, mă face sa tresar si sa-mi ridic privirea asupra unui cer minunat, de culoare rosiatica extraordinara. Un cer ce, vizibil se umple de stele si isi asteapta regina. Un amurg fantastic ce te duce cu gândul la o poveste fantezista, la o poveste de dragoste minunata ... Cam cum era a noastra. Merg agale de-a lungul raului incercand sa nu ma gandesc la nimic, incerc sa ma bucur de aceasta liniste cu adevarat imbatatoare ce-mi suceste mintile. Inspir, expir si merg in continuare, desculta, nebuna, indragostita de pamantul umed de sub picioare si incep sa sper la o viata mai buna, la o realitate mai putin cruda fata de cea pe care o traiesc acum. Ca o frunza inghetata cad pe pamantul atat de rece si gol. Razele soarelui deja nu mai au cum sa ma incalzeasca si ma bucur de ce am. Simt o liniste sufleteasca ce ma duce spre cer, ma inalta oferindu-mi inca o data convingerea ca sufletul meu poate avea parte, macar un minut, de o asemenea relaxare si privilegiu. Ma concentrez si imi dau seama ca nu se mai aud nici pasarile, care mai devreme erau incantatoare cu ciripitul lor dragalas, zburand printre copacii impresionati de maiestria lor. Singurul sunet pe care inca il mai aud a ramas acela al raului cristalin si fosnetul frunzelor ce se desprind lin de pe crengile lor. Zboara usor, in voia vantului, ca un du-te vino al unui tango impiedicat, dar in acelasi timp pastrand o mareata prestanta vizibila pentru anumite persoane. Este frumos, este toamna, totul se joaca in jurul meu, inspiratia ma loveste si ma apuc de scris, vreau sa scriu un cantec; un cantec pentru minte, unul pentru suflet si altul pentru inima. Simt nevoia de a ma alina, de a-mi dojeni ranile si de a ajuta timpul sa le vindece mai repede. Chiar de ele raman acolo, in coltul durerii, ele nu se uita, doar se mascheaza sub trecerea timpului. Cuvinte primite, injurii adresate si lipsa de respect vor ramane vesnic acolo aducandu-mi aminte in cele mai dure momente de cum sunt oamenii si cat de mult pot ranii pe cineva. O sa traiesc, mai bine zis, am sa supravietuiesc, intr-o jungla a prostiei am sa ma ridic si am sa merg mai departe. Am sa incerc sa las totul in urma ca si cum nu s-ar fi intamplat. Va fi greu dar ma voi descurca, dupa fiecare lovitura ma simt mai puternica, chiar si atunci cand totul in jurul meu se darama. Dezamagirea este eterna, nu poate fi altfel cand vad cum lucrurile pentru care am muncit atata timp, pentru care am pus suflet se distrug langa mine. Nu pot fi impasibila la suferinta dar cu siguranta voi invata in continuare sa merg mai departe. Sa trec de spini, chiar de ei ma inteapa, chiar de ei par niste trandafiri frumosi la prima vedere, sa trec de ape involburate chiar de ele incearca sa ma innece si sa-mi devieze cursul, sa scap de tot ce ma poate impiedica sa -mi ating fericirea. Chiar de ea salasluieste in mine imi trebuie toate fortele din exterior pentru a ajunge la ea. Poate este prea profunda pentru mine.... sau poate nu sunt menita sa o am dar cu siguranta stiu ca voi incerca. 

A mai trecut o zi..

Inca o zi, doua, trei, mai multe si toate fara tine. Desi gandul imi zboara la tine ne-ncetat , inima mea tanjeste dupa prezenta ta fizica alaturi de mine.  Imi lipseste zambetul tau dulce si privirea ta nazdravana. Privesc tablourile de fiecare data cand am ocazia si desi acolo suntem impreuna, ma uit langa mine si locul tau este gol. La fel cum ai lasat si in inima mea atunci cand ai plecat. Zambesc usor iar ochii incep  a lacrima, oricat m-as abtine nu pot stapanii valul de lacrimi ce se abate pe obrajii mei. Seara se lasa lasand in urma un peisaj spectaculos, ca acelea pe care obisnuiam sa le privim impreuna cand ne intorceam acasa. Ceva ma trage de haine iar uitandu-ma in jos vad pe cineva care ma ajuta sa te pretuiesc mai mult  si care imi da un alt motiv pentru care nu te pot uita.

Peisajul nu mai are aceeasi insemnatate pentru sufletul meu daca tu nu esti.  Cartile incearca sa umple golul lasat de tine insa fara success. Parca nicio poveste nu mai ma atrage, niciuna nu este mai interesanta decat a noastra si nu ma face sa tanjesc decat mai rau dupa noi. Incerc sa ma cufund in ele dar nu reusesc, randurile parca se risipesc asezand imaginea ta pe fiecare pagina pe care o vad.  Ma indrept spre dulapul tau si privesc minute in sir hainele tale, o bluza iau dintre ele , o miros si inchid ochii imaginandu-mi ca esti acolo, sau ma concentrez atat de tare ca si cum asta ar ajuta cu ceva, ca si cum te-as putea aduce inapoi langa mine.

Adorm cu gandul la tine, ma trezesc in timpul noptii cu speranta ca totul este un vis si te voi gasi iar langa mine, iar dimineata am parte de cea mai mare dezamagire a fiecarei zile. Tu nu apari, nu esti si nu vei fi in viitorul apropiat. Cu parere de rau si suficienta dezamagire cat sa imi strice starea de spirit incep o noua zi. Le numar, le tai, le scriu, gandindu-ma ca asa voi trece mai usor peste greul despartirii noastre. Mi-e dor de atingerea ta, de alinturile tale, de pupicii tai dulci, de tot ceea ce tine de tine. Sper ca timpul sa treaca mai repede si sa ajung la tine, in bratele tale mari si sa-mi oferi inca o data siguranta dupa care tanjesc, iubirea  pe care o visez si pe tine cel pe care il iubesc.

Clar de luna

Sufletul meu ma striga, oare de ce? De ce este atat de suparat si atat de furios? Sigur ceva s-a intamplat, il vad plin de rani, abia se taraste si imi spune ca vrea sa ma paraseasca. Nu inteleg de ce, candva era un luptator, din fiecare lupta a iesit invingator. Oare s-a saturat? Spre un colt intunecat ma indrept orbeste, acolo este liniste si-l pot asculta in voie. Incepe incet iar plansetul lui se aude ca o vioara ce canta cea mai duioasa melodie, totul pe o coarda, ca un maestru desavarsit al confesiunilor muzicale. Il ascult cu mare atentie iar deodata inima-mi impietreste de la atata durere. Oftez, gandesc, asimilez informatiile si lacrimi dulci si amare incep sa curga nestapanite. Muzica cea frumoasa si duioasa de la inceput incepe treptat sa se transforme intr-un concert grotesc la care doar eu pot asista. Totul rasuna din ce in ce mai tare iar eu mai rau plang. Simt cum sufletul este de-a dreptul sfasiat iar eu sunt oripilata cand aflu cata durere se afla. Totul in jurul meu se transforma intr-un peisaj dezolant. Ma simt rau, tradata si dezamagita iar totul din cauza propriei fiinte. 

Totul a luat sfarsit, nimic nu se mai aude si nici nu se mai simte. Ma simt ca o frunza fara viata, fara culoare ce se pierde in departare si ajungand pe pamantul pustiu si umed imi dau seama ca nimeni nu o mai aude. Se pierde in zare, in departare, lasata sa zaca acolo unde a fost purtata de un vant sau adiere fara ca nimeni sa bage de seama. Asa ma simt si eu, ma astept ca atunci cand voi fi ajuns nimeni sa nu intrebe cine am fost, de unde am venit, cine m-a adus si unde am ajuns. Doar un sicriu gol in pamantul ud, ca sa-mi apese pieptul ca unul de plumb, de parca n-ar fi si asa destul de greu de la al vietii traseu. Numai natura va fi alaturi, cand vesela, cand trista, schimbandu-se de cate ori poate si facandu-ma fericita doar noaptea si toamna cand totul tine cu mine, stelele-mi canta valsul nostru de altadata facandu-ma sa nu uit nicio secunda ca am existat impreuna candva, odata. Chiar de a fost demult si dupa tot ce s-a-ntamplat sufletul meu te iubeste si nici dupa moarte nu te raneste. El iti pastreaza amintirea vie si in veci n-o sa se stie ca el s-a stins cate putin de la ale tale nazuri, si finalul a fost mai mare pentru ca nu a mai fost in stare sa suporte nici macar un refuz de la al tau suflet incurcat. Valsul ce il canta, impreuna vom dansa, chiar de ar fi sa astept prea mult,  pentru mine nu conteaza, in tine inca am cea mai mare speranta.  Stiu ca odata alaturi de mine vei ajunge, impreuna fiind nu vom mai plange. Singuri vom fi sub clar de luna, pe frunze obosite si uscate din cauza vremii capricioase. Numai ele pastreaza vie amintirea clipelor ce au fost si va sa fie.

Toamna fara tine

In sfarsit anotimpul preferat a sosit. Ploaia imi bate in geam zambind larg catre sufletul meu si ma face la randul meu sa zambesc si eu. Imi arunc privirea spre cer si vad cum norii se aduna deasupra mea ca un invelis de cristal gata sa se sparga. Ma simt fericita, ma simt bine, exceptand partea in care nu ne putem bucura impreuna. Nu putem iesi in ploaie alergand de nebuni pe strada si zambind la fiecare tunet sau fulger. Ies singura si in timp ce picaturile imi inunda trupul ma gandesc la tine , ma gandesc cat te iubesc si cat de mult as vrea sa iti trimit peisajul pe care ochii mei il vede. Apuc o frunza si o iau la fuga zambind copilareste. Te iubesc si abia astept sa te vad. Amintirile imi reapar in gand ca un film vechi, de bun gust, o placere diavoleasca si nebuna. Dintr-odata ma gandesc daca si tu ai sentimente apropiate de ale mele, de dor si de placere, de amintiri placute si nebune. Poate asa o fi , sau nu, asta doar tu o stii. In schimb incerc sa ma bucur in continuare de muzica frunzelor ce cad usor usor din copacii obositi si pregatiti pentru o noua schimbare, pentru un nou inceput si renasterea ce va avea loc peste cateva luni. Este ca un clinchet usor , o adiere le plimba de colo colo, nestiind parca unde sa le lase. Ca un puzzle care isi gaseste cu greu piesele pe pamantul moale si pregatit pentru o noua infatisare. As vrea sa ajut la crearea acestui peisaj mutand cateva frunze dar ma razgandesc repede lasand natura sa isi urmeze cursul... cu siguranta stie mai bine decat mine unde sa le aseze. In schimb pot sa dau cativa pupici frunzelor si sa le trimit la tine, cu putin noroc poate si ajung purtate de indraznetul vant care nu se lasa doborat de nimic in aceasta perioada. Ajung intr-un loc ferit de lume, exact ce imi place, si merg agale pe covorul moale si atat de frumos colorat de catre tine natura frumoasa si plina de surprize. Simt frunzele sub talpile goale , le simt raceala, caldura interioara ce mi-o provoaca si descopar inca o data placerea de a merge mai departe. Poate mergand fara oprire prin al vietii drum voi ajunge la tine intr-un timp mai scurt. Si atunci soptindu-ti, din nou, cat te iubesc, sa plecam in lume sub a cerului protectie , sub picaturile reci de ploaie ce odata ne aduceau zambetul pe buze si amintiri de neuitat. 

Ai fost eroul meu

Privirea mi-e goala la fel ca si sufletul. . . Ma gandesc intruna la tot ce a fost, la ce am gresit si cu groaza la ce va urma. Ma simt pierduta, fara simtul orientarii si nu stiu ce se intampla cu mine. Nu reusesc sa mai stau in picioare si o senzatie ciudata imi incearca corpul si asa slabit de vremuri grele. Privirea o ridic spre cer si il vad plin de stele, pare fericit chiar daca pe alocuri cate una moare.
Ca o Afrodita orbita de valul dragostei ma indrept spre apa. Luna o lumineaza facand-o mai atragatoare si imbietoare. Jocul umbrelor imi joaca feste, imi ofera iluzia ca tu te afli in larg, asteptandu-ma. Poate acolo ar trebui sa fiu si eu, poate ca acolo totul se va termina iar visul urat ce il traiesc va disparea. Dar inca stau pe loc, ceva ma opreste dar nu stiu ce. Privesc din nou spre cer si vad cum o stea se stinge asemeni flacarii din inima mea, dar surprinzator cerul este la fel, impasibil la suferinta ei. Poate asa ar trebui sa fie si sufletul meu, impasibil la suferinta din jur. Oricum ar fi dintr-odata iti simt respiratia aproape de gatul meu, sunetele vocii tale imi vibreaza ca un ecou in timpanele fragile iar atingerea ta imi da fiori. Imi fac curaj si intorc privirea spre tine, dar supriza... tu nu esti, totul a fost iluzie, o iluzie ce parea atat de reala.. poate asa a fost si pana acum. Poate asa m-am imbatat si pana acum cu o iluzie ce parea o dragoste perfecta. Singurul lucru adevarat a ramas iubirea mea pentru tine si suferinta sufletului meu, durere ce-mi confirma ca totul a fost real si nu mi-am pierdut mintile. Ai fost un print, ai fost un erou dar spre final masca ta a cazut dezvaluind pe cineva fara suflet...pentru ca fara suflet ai fost cand inima mi-ai inselat. Totul la tine a fost si este ademenitor, vocea ta, privirea ta si atingerea catifelata, cu toate astea ai reusit sa iti duci rolul pana la capat. Pentru tine viata este o scena, vorbele-ti sunt replici iar actul final ti-e razbunarea.
Agale mergand si suspinand imi dau seama ca nu pot uita. Nu pot uita epopeea noastra in care amandoi am fost eroi, impreuna am invins totul in calea noastra incunanand-o cu succes dar nu am inteles de ce cand mai era putin pana la final totul s-a spulberat, s-a naruit ca o iluzie, ca si cum sfinxul ar fi fost suflat de vant atat de usor desi parea atat de impunator si stabil.
Valurile se sparg de tarmul stancos si imi dau seama cat de tarziu este. Incet si fara viata incep a ma indrepta spre asa numita casa, goala si pustie asa cum ai vrut sa fie. O lumanare-mi lumineaza coltul facandu-ma sa ma simt ca-ntr-o inchisoare. Fara viata, fara vlaga ma asez pe al meu pat ca de mormant inghetat. Este rece, este gol si dintr-odata ceva imi spune ca o sa mor.... 

Ma gandesc la tine

Cu durere in suflet privesc pozele noastre, parandu-mi-se o vesnicie de cand suntem impreuna si totusi atat de putin timp in realitate. Visez cu ochii deschisi la momentele frumoase petrecute impreuna, la zambetul tau strengar, la privirea ta cea dulce, sarutul magic si forta ta nemasurata care-mi oferea toata siguranta de care aveam nevoie. Cateva lacrimi imi inunda ochii precum petalele florilor sunt incarcate de roua diminetii. Nu le pot stapanii si isi iau avant pe obrajorii fini ca o mare stapanita de puterea furtunii. Golul din sufletul meu simte durerea inimii si incearca sa se consoleze reciproc. Un sunet puternic ma trezeste din visare, este anuntul unei furtuni ce-mi impartaseste durerea. Lumina fulgerelor si sunetul tunetelor se imbina intr-o armonie perfecta creand cea mai frumoasa melodie. O melodie dedicata noua, inimii mele pentru a o consola pana la venirea ta. Fara nicio ezitare ma avant in puterea amurgului, in mijlocul naturii asteptand. Privesc spre cer, si...ca si cum mi-ar fi citit gandurile, picaturi reci de ploaie incep sa cada.
Sunt totusi un pic nedumerita , oare atunci cand ploua este un semn ca ma tii in brate sau ca ingerii plang din cauza dorului nostru? Oricare ar fi motivul o imbratisez si eu cu mare drag si o trimit la tine plina de iubire iar tu, dragul meu, nu uita caci atunci cand te va ploua eu te voi imbratisa. . . Te iubesc.

Spre nicaieri

Inima-mi bate cu putere, sufletul mi-e rascolit iar aripile-mi sunt frante. Totul din cauza ta, din cauza gesturilor tale necugetate si nebanuite de mine candva. Privesc pe fereastra si incerc sa fug de realitate, incerc sa ma cufund in ganduri placute insa ratiunea nu ma lasa, imi tot aduce aminte de ce s-a intamplat, ecoul vorbelor tale imi rasuna in urechi. Sunt atat de dureroase incat imi provoaca dureri fizice. Lacrimile incep sa curga pe obrajii cei morti, pana si ei sunt de nerecunoscut dupa asemenea momente. Privesc in gol, oare astept sa vad ceva? Corpul imi tremura si se umple de ura, degeaba incerc sa il stapanesc, o forta nestiuta pune stapanire si imi controleza miscarile. Pornesc la drum nestiind unde ma duc, stiu doar ca trebuie sa fiu departe, departe de tine si de tot ce imi aminteste de noi. Trec zile, trec nopti si inca sunt agitata. Ma uit in jur si nu gasesc niciun motiv de a zambi sau de a merge mai departe. Poate ar trebui sa raman aici, cred ca sunt suficient de departe incat sa nu ma poata ajunge vorbele sau gesturile tale. Gandindu-ma la noi imi dau seama ca-mi plang de mila...dar de ce? de ce dupa atata timp in care am dat totul pentru noi sa ajung sa plang tot eu?? De ce dupa atatea lacrimi amare cazute in miez de noapte tot eu sa plang la final? Ceva imi spune ca poate m-am  implicat prea mult dar asa sa fie oare? Poate era mai bine daca nu imi pasa de tine sau de noi, poate era mai bine sa plec mai devreme.. dar oare asta sa fi fost calea? Deodata aud un susur, ma ghidez dupa el si descopar cea mai frumoasa apa, atat de limpede incat, datorita reflexiei, in ochii mei pot vedea pana in suflet. Inima inca mi-e ranita, sufletul inca se zbate dar undeva in interior, pitita bine, este speranta. Speranta ce imi ofera puterea de a merge mai departe, indiferent de drumul pe care il voi avea de parcurs.
Oare tu la ce te gandesti? Franturi din mine sunt in mintea ta sau sentimente pentru mine in inima ta? Nu stiu si asta ma omoara...

 

Inca te iubesc

Ce faci iubitule, te-ai intors la mine? Te-ai intors la acest suflet chinuit si jerpelit de atata dragoste ce ti-a purtat? Oare nu crezi ca este cam tarziu dupa tot ce ai facut? De ce insisti, de ce nu ma lasi sa traiesc vazandu-mi de viata mea si de ranile mele? Te uiti la mine ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, te uiti ca si cum as radia de fericire cand de fapt inima-mi plange. Chiar nu vrei sa vezi sub aceasta masca zilnica, chiar iti place sa te minti ca totul este bine si ca sunt fericita?.. sau poate chiar nu vezi. Intorc privirea si dintr-odata lacrimile imi inunda ochii, inghit in sec, ma uit pe fereastra si caut aproape orbita luna , luna cea frumoasa care imi zambeste si imi sopteste seara de seara cuvinte de incurajare. Te simt aproape de mine, iti simt mangaierea lina, dulce si ma rog sa nu ma vezi plangand. Iti evit privirea si ma indepartez de tine dar tu te apropii din ce in ce mai mult, intinzi bratele catre mine dar eu aleg sa plec. Ies in intunericul noptii, cand dintr-odata ma imbratiseaza un aer rece de toamna si imi trezeste simturile la viata. Este ca o incurajare, vantul imi adie in par , imi loveste fata usor ca o mangaiere , respir adanc , imi sterg lacrimile si decid sa te infrunt.
Intre timp ai iesit si tu , erai speriat, nu ma mai gaseai. Am aparut in fata ta cu razele lunii luminandu-ma. Ti-am soptit ca te iubesc si te-am imbratisat. M-am gandit cum te-as putea infrunta, ce as putea sa iti spun, cu ce sa incep? Ar fi atat de mult de povestit si nu cred ca am forta necesara de a retrai acele momente care mi-au pricinuit suferinta. Nu fac nimic altceva decat sa te privesc, ma simt de parca am impietrit cand deodata o lumina apare in jurul tau, era un fulger, un tunet il urmeaza si ne asurzeste. In scurt timp picaturile de ploaie ne ating pielea delicata ca o floare atinsa de roua diminetii. Ma simt rece, ma simt bine, ploaia ma linisteste, sunetul tunetului imi alunga gandurile negre iar lumina fulgerului ma face sa te vad mai bine, sa iti vad mai bine fata si sufletul si sa imi aduc aminte de ce m-am indragostit de tine. Te imbratisez din nou si iti strang mana intr-a mea. Ca de obicei nu zici vreun cuvant, te uiti la mine pentru ca stii ca imi place sa stau in ploaie chiar daca nu intelegi profunzimea acestei placeri. Te iau cu mine , amandoi de mana ne pierdem in negura noptii avand companie ploaia, luna, tunetul si fulgerul. Daca am plecat cu tine nu inseamna ca am uitat tot, doar ca iubirea mea pentru tine este mai presus de orice iar tu iubitule aminteste-ti ca sunt ca o floare , o floare ce tanjeste dupa atingerea caldurii sufletului tau, sarutul tau dulce ca mierea si soaptele de iubire pe care mi le poti spune. Inca te iubesc.

Dezamagire

Nu te mai recunosc, nu mai esti ce ai fost..sau poate asta ai fost dar eu prea orbita de iubire nu am vazut. Daca privesc in urma regret multe, regret ca nu am plecat cand a trebuit, regret ca te-am cunoscut sau poate asa a fost sa fie. Ma uit in oglinda si nu mai ma recunosc nici macar pe mine, m-am schimbat total, am adunat furie, complexe, frustrari pe care le tin in mine si cu timpul le transform in ura, o ura ce se alimenteaza cu fiecare greseala, cu fiecare gest nepotrivit si vorba spusa aiurea. Privesc in jur, am devenit invidioasa, imi doresc ceea ce nu am sau ceea ce au altii. Momentele frumoase au ramas ca niste umbre, aproape ca nici nu le vad din cauza valului negru ce - mi acopera ochii. Nu mai vad nimic bun in tine, nu vad alinare, nu vad iubire si nici afectiune. Sunt legata de maini si de picioare si nu ma pot apropia de tine, fiecare mangaiere este mecanica, fiecare noapte de dragoste este un chin, ma infioara numai gandul ca te apropii de mine dar in acelasi timp tanjesc dupa mangaierile tale de altadata. A fost frumos, pacat ca s-a pierdut undeva pe drum totul. Momentele de fericire le numar in 2 secunde, ai reusit sa acoperi tot, ai sters orice urma de zambet si de fericire de pe fata mea. Ai langa tine o persoana trista, care nu mai stie sa zambeasca, nu mai stie sa traiasca. Traiesc intr-un mediu bolnavicios, totul este gretos, lipsit de orice vioiciune,de orice urma de zambet si bucurie. Urasc totul, urasc viata, urasc orice fiinta vie.  Incet incet ai reusit sa ma indepartezi de tine, sa ma faci sa ma gandesc de doua ori daca te mai vreau in viata mea. Sunt nefericita si nefericirea se adanceste pe zi ce trece. Sunt trista, sunt secata de energie si imi doresc altceva, altceva de la tine si de la viata.
Nimic nu este din ce am sperat sa fie. M-am inselat. Astept, dar nu voi astepta o vesnicie. Gandeste-te bine ce vrei de la mine si ce trebuie sa faci sa devenim ce am fost.