Nu pot explica ce este in sufletul meu.. nu pot explica ce este in mintea mea. Nu inteleg de ce totul trebuie sa fie asa confuz cand la o privire mai atenta totul pare atat de clar. Imi vine sa urlu. Imi vine sa zbier, imi vine sa rup tot ce se afla in calea mea. Tremur si imi doresc sa se termine totul, sa se darame totul deodata decat incet si sigur, decat sa imi prelungeasca suferinta. Ma simt ca un nimic, ma simt ca si cum ar fi mai bine daca nu as exista. Imi plange sufletul, imi plange inima si lacrimile se zbat sa iasa la suprafata. De ce te porti asa? de ce nu ai mila fata de un suflet care te iubeste mai mult decat propria viata? De ce esti indiferent la suferinta lui, la lacrimile care ii curg si de ce vrei sa pari ca un tiran fara mila si secat de dragoste?
Merg agale fara un rost anume, fara un punct de sosire. Poate ca la un moment dat am sa ma opresc si cand am sa intorc privirea voi fi ajuns atat de departe incat nicio parte din rautatea ta nu ma va ajunge, niciun cuvant de-al tau plin de resentiment si ura. Chiar daca acum imi suna ca un ecou in minte ultimele tale cuvinte ce au reusit sa ma doboare sper ca pe viitor sa scap de fantasma lor, sa fiu linistita si calma. Sper ca si tu sa intelegi candva cat rau mi-ai pricinuit odata cu rostirea acelor cuvinte si care erau in contrast cu ceea ce imi promisesei acum catva timp.
Din pacate uneori uiti sau nu vrei sa crezi ca ceea ce iti spun este adevarat, ceea ce simt este pur si nemaintalnit. Desi nu am stiut sa iti arat sentimentele au fost acolo, chiar si in clipele grele in care credeam ca totul era pierdut pentru noi. Niciodata nu m-am gandit ca nu te mai iubesc si niciodata nu m-am gandit ca nu te voi mai iubi indiferent de ce urma sa vina, indiferent de norii ce se abateau asupra noastra vestind o furtuna de neoprit; insa nu stiu daca pot spune acelasi lucru despre tine. Inca imi imaginez momente in care tu ma tii in brate si iti simt respiratia usoara si calda. Aud si acum bataile inimii tale si ma face sa imi doresc sa le aud in continuu, imi suna ca un cantec frumos de vioara, linistit si pur.
Mi-e dor de tine, mi-e dor de atingerea ta blanda, mi-e dor de cuvintele frumoase pe care mi le spuneai cand ma vedeai si cand ma imbratisai. Nu stiu cata portiune de drum am parcurs pana acum insa pot spune ca am obosit, am obosit fizic si psihic. Nu stiu cum sa mai ma incurajez sa rezist tuturor obstacolelor, jignirilor si nebuniilor ce se petrec in viata mea mizerabila. Se pare ca ai uitat cuvintele spuse in acea seara senina de mai in care sufletul meu era expus cu totul catre tine, cand ti-am marturisit ca tu esti colacul meu de salvare, esti stalpul care ma sustine si fara tine as fi pierduta. Am perioade cand imi doresc ca totul sa se opreasca, sa inceteze, chiar daca asta ar insemna sa se termine odata cu ea si viata. Mi se face dor de tine si imi doresc ca tu sa nu ma lasi sa merg mai departe, as vrea sa ma retii si ca totul sa fie bine, dar momentan nu stiu ce se va intampla cu mine. ...simt ca plutesc in deriva.
