Amurg

Asta seara Amurgul imbratiseaza tot, pădurile cu copacii lor ce par împietriti, crengile cu ale lor culori vii de toamna, râurile ce par limpezi ca un cristal, un cristal ce oglindeste pana si sufletul omului care trece pe langa el, oglindeste frumusetea pădurilor, minunatia naturii, a culorilor jucause ce se unduiesc intr un dans ametitor odată cu denivelarile peste care apa trece. Mă imbratiseaza si pe mine, o fiinta trista, efemera, pierduta in spațiu si timp, îmi atinge inima, mă face sa tresar si sa-mi ridic privirea asupra unui cer minunat, de culoare rosiatica extraordinara. Un cer ce, vizibil se umple de stele si isi asteapta regina. Un amurg fantastic ce te duce cu gândul la o poveste fantezista, la o poveste de dragoste minunata ... Cam cum era a noastra. Merg agale de-a lungul raului incercand sa nu ma gandesc la nimic, incerc sa ma bucur de aceasta liniste cu adevarat imbatatoare ce-mi suceste mintile. Inspir, expir si merg in continuare, desculta, nebuna, indragostita de pamantul umed de sub picioare si incep sa sper la o viata mai buna, la o realitate mai putin cruda fata de cea pe care o traiesc acum. Ca o frunza inghetata cad pe pamantul atat de rece si gol. Razele soarelui deja nu mai au cum sa ma incalzeasca si ma bucur de ce am. Simt o liniste sufleteasca ce ma duce spre cer, ma inalta oferindu-mi inca o data convingerea ca sufletul meu poate avea parte, macar un minut, de o asemenea relaxare si privilegiu. Ma concentrez si imi dau seama ca nu se mai aud nici pasarile, care mai devreme erau incantatoare cu ciripitul lor dragalas, zburand printre copacii impresionati de maiestria lor. Singurul sunet pe care inca il mai aud a ramas acela al raului cristalin si fosnetul frunzelor ce se desprind lin de pe crengile lor. Zboara usor, in voia vantului, ca un du-te vino al unui tango impiedicat, dar in acelasi timp pastrand o mareata prestanta vizibila pentru anumite persoane. Este frumos, este toamna, totul se joaca in jurul meu, inspiratia ma loveste si ma apuc de scris, vreau sa scriu un cantec; un cantec pentru minte, unul pentru suflet si altul pentru inima. Simt nevoia de a ma alina, de a-mi dojeni ranile si de a ajuta timpul sa le vindece mai repede. Chiar de ele raman acolo, in coltul durerii, ele nu se uita, doar se mascheaza sub trecerea timpului. Cuvinte primite, injurii adresate si lipsa de respect vor ramane vesnic acolo aducandu-mi aminte in cele mai dure momente de cum sunt oamenii si cat de mult pot ranii pe cineva. O sa traiesc, mai bine zis, am sa supravietuiesc, intr-o jungla a prostiei am sa ma ridic si am sa merg mai departe. Am sa incerc sa las totul in urma ca si cum nu s-ar fi intamplat. Va fi greu dar ma voi descurca, dupa fiecare lovitura ma simt mai puternica, chiar si atunci cand totul in jurul meu se darama. Dezamagirea este eterna, nu poate fi altfel cand vad cum lucrurile pentru care am muncit atata timp, pentru care am pus suflet se distrug langa mine. Nu pot fi impasibila la suferinta dar cu siguranta voi invata in continuare sa merg mai departe. Sa trec de spini, chiar de ei ma inteapa, chiar de ei par niste trandafiri frumosi la prima vedere, sa trec de ape involburate chiar de ele incearca sa ma innece si sa-mi devieze cursul, sa scap de tot ce ma poate impiedica sa -mi ating fericirea. Chiar de ea salasluieste in mine imi trebuie toate fortele din exterior pentru a ajunge la ea. Poate este prea profunda pentru mine.... sau poate nu sunt menita sa o am dar cu siguranta stiu ca voi incerca. 

A mai trecut o zi..

Inca o zi, doua, trei, mai multe si toate fara tine. Desi gandul imi zboara la tine ne-ncetat , inima mea tanjeste dupa prezenta ta fizica alaturi de mine.  Imi lipseste zambetul tau dulce si privirea ta nazdravana. Privesc tablourile de fiecare data cand am ocazia si desi acolo suntem impreuna, ma uit langa mine si locul tau este gol. La fel cum ai lasat si in inima mea atunci cand ai plecat. Zambesc usor iar ochii incep  a lacrima, oricat m-as abtine nu pot stapanii valul de lacrimi ce se abate pe obrajii mei. Seara se lasa lasand in urma un peisaj spectaculos, ca acelea pe care obisnuiam sa le privim impreuna cand ne intorceam acasa. Ceva ma trage de haine iar uitandu-ma in jos vad pe cineva care ma ajuta sa te pretuiesc mai mult  si care imi da un alt motiv pentru care nu te pot uita.

Peisajul nu mai are aceeasi insemnatate pentru sufletul meu daca tu nu esti.  Cartile incearca sa umple golul lasat de tine insa fara success. Parca nicio poveste nu mai ma atrage, niciuna nu este mai interesanta decat a noastra si nu ma face sa tanjesc decat mai rau dupa noi. Incerc sa ma cufund in ele dar nu reusesc, randurile parca se risipesc asezand imaginea ta pe fiecare pagina pe care o vad.  Ma indrept spre dulapul tau si privesc minute in sir hainele tale, o bluza iau dintre ele , o miros si inchid ochii imaginandu-mi ca esti acolo, sau ma concentrez atat de tare ca si cum asta ar ajuta cu ceva, ca si cum te-as putea aduce inapoi langa mine.

Adorm cu gandul la tine, ma trezesc in timpul noptii cu speranta ca totul este un vis si te voi gasi iar langa mine, iar dimineata am parte de cea mai mare dezamagire a fiecarei zile. Tu nu apari, nu esti si nu vei fi in viitorul apropiat. Cu parere de rau si suficienta dezamagire cat sa imi strice starea de spirit incep o noua zi. Le numar, le tai, le scriu, gandindu-ma ca asa voi trece mai usor peste greul despartirii noastre. Mi-e dor de atingerea ta, de alinturile tale, de pupicii tai dulci, de tot ceea ce tine de tine. Sper ca timpul sa treaca mai repede si sa ajung la tine, in bratele tale mari si sa-mi oferi inca o data siguranta dupa care tanjesc, iubirea  pe care o visez si pe tine cel pe care il iubesc.

Clar de luna

Sufletul meu ma striga, oare de ce? De ce este atat de suparat si atat de furios? Sigur ceva s-a intamplat, il vad plin de rani, abia se taraste si imi spune ca vrea sa ma paraseasca. Nu inteleg de ce, candva era un luptator, din fiecare lupta a iesit invingator. Oare s-a saturat? Spre un colt intunecat ma indrept orbeste, acolo este liniste si-l pot asculta in voie. Incepe incet iar plansetul lui se aude ca o vioara ce canta cea mai duioasa melodie, totul pe o coarda, ca un maestru desavarsit al confesiunilor muzicale. Il ascult cu mare atentie iar deodata inima-mi impietreste de la atata durere. Oftez, gandesc, asimilez informatiile si lacrimi dulci si amare incep sa curga nestapanite. Muzica cea frumoasa si duioasa de la inceput incepe treptat sa se transforme intr-un concert grotesc la care doar eu pot asista. Totul rasuna din ce in ce mai tare iar eu mai rau plang. Simt cum sufletul este de-a dreptul sfasiat iar eu sunt oripilata cand aflu cata durere se afla. Totul in jurul meu se transforma intr-un peisaj dezolant. Ma simt rau, tradata si dezamagita iar totul din cauza propriei fiinte. 

Totul a luat sfarsit, nimic nu se mai aude si nici nu se mai simte. Ma simt ca o frunza fara viata, fara culoare ce se pierde in departare si ajungand pe pamantul pustiu si umed imi dau seama ca nimeni nu o mai aude. Se pierde in zare, in departare, lasata sa zaca acolo unde a fost purtata de un vant sau adiere fara ca nimeni sa bage de seama. Asa ma simt si eu, ma astept ca atunci cand voi fi ajuns nimeni sa nu intrebe cine am fost, de unde am venit, cine m-a adus si unde am ajuns. Doar un sicriu gol in pamantul ud, ca sa-mi apese pieptul ca unul de plumb, de parca n-ar fi si asa destul de greu de la al vietii traseu. Numai natura va fi alaturi, cand vesela, cand trista, schimbandu-se de cate ori poate si facandu-ma fericita doar noaptea si toamna cand totul tine cu mine, stelele-mi canta valsul nostru de altadata facandu-ma sa nu uit nicio secunda ca am existat impreuna candva, odata. Chiar de a fost demult si dupa tot ce s-a-ntamplat sufletul meu te iubeste si nici dupa moarte nu te raneste. El iti pastreaza amintirea vie si in veci n-o sa se stie ca el s-a stins cate putin de la ale tale nazuri, si finalul a fost mai mare pentru ca nu a mai fost in stare sa suporte nici macar un refuz de la al tau suflet incurcat. Valsul ce il canta, impreuna vom dansa, chiar de ar fi sa astept prea mult,  pentru mine nu conteaza, in tine inca am cea mai mare speranta.  Stiu ca odata alaturi de mine vei ajunge, impreuna fiind nu vom mai plange. Singuri vom fi sub clar de luna, pe frunze obosite si uscate din cauza vremii capricioase. Numai ele pastreaza vie amintirea clipelor ce au fost si va sa fie.

Toamna fara tine

In sfarsit anotimpul preferat a sosit. Ploaia imi bate in geam zambind larg catre sufletul meu si ma face la randul meu sa zambesc si eu. Imi arunc privirea spre cer si vad cum norii se aduna deasupra mea ca un invelis de cristal gata sa se sparga. Ma simt fericita, ma simt bine, exceptand partea in care nu ne putem bucura impreuna. Nu putem iesi in ploaie alergand de nebuni pe strada si zambind la fiecare tunet sau fulger. Ies singura si in timp ce picaturile imi inunda trupul ma gandesc la tine , ma gandesc cat te iubesc si cat de mult as vrea sa iti trimit peisajul pe care ochii mei il vede. Apuc o frunza si o iau la fuga zambind copilareste. Te iubesc si abia astept sa te vad. Amintirile imi reapar in gand ca un film vechi, de bun gust, o placere diavoleasca si nebuna. Dintr-odata ma gandesc daca si tu ai sentimente apropiate de ale mele, de dor si de placere, de amintiri placute si nebune. Poate asa o fi , sau nu, asta doar tu o stii. In schimb incerc sa ma bucur in continuare de muzica frunzelor ce cad usor usor din copacii obositi si pregatiti pentru o noua schimbare, pentru un nou inceput si renasterea ce va avea loc peste cateva luni. Este ca un clinchet usor , o adiere le plimba de colo colo, nestiind parca unde sa le lase. Ca un puzzle care isi gaseste cu greu piesele pe pamantul moale si pregatit pentru o noua infatisare. As vrea sa ajut la crearea acestui peisaj mutand cateva frunze dar ma razgandesc repede lasand natura sa isi urmeze cursul... cu siguranta stie mai bine decat mine unde sa le aseze. In schimb pot sa dau cativa pupici frunzelor si sa le trimit la tine, cu putin noroc poate si ajung purtate de indraznetul vant care nu se lasa doborat de nimic in aceasta perioada. Ajung intr-un loc ferit de lume, exact ce imi place, si merg agale pe covorul moale si atat de frumos colorat de catre tine natura frumoasa si plina de surprize. Simt frunzele sub talpile goale , le simt raceala, caldura interioara ce mi-o provoaca si descopar inca o data placerea de a merge mai departe. Poate mergand fara oprire prin al vietii drum voi ajunge la tine intr-un timp mai scurt. Si atunci soptindu-ti, din nou, cat te iubesc, sa plecam in lume sub a cerului protectie , sub picaturile reci de ploaie ce odata ne aduceau zambetul pe buze si amintiri de neuitat.