Clar de luna

Sufletul meu ma striga, oare de ce? De ce este atat de suparat si atat de furios? Sigur ceva s-a intamplat, il vad plin de rani, abia se taraste si imi spune ca vrea sa ma paraseasca. Nu inteleg de ce, candva era un luptator, din fiecare lupta a iesit invingator. Oare s-a saturat? Spre un colt intunecat ma indrept orbeste, acolo este liniste si-l pot asculta in voie. Incepe incet iar plansetul lui se aude ca o vioara ce canta cea mai duioasa melodie, totul pe o coarda, ca un maestru desavarsit al confesiunilor muzicale. Il ascult cu mare atentie iar deodata inima-mi impietreste de la atata durere. Oftez, gandesc, asimilez informatiile si lacrimi dulci si amare incep sa curga nestapanite. Muzica cea frumoasa si duioasa de la inceput incepe treptat sa se transforme intr-un concert grotesc la care doar eu pot asista. Totul rasuna din ce in ce mai tare iar eu mai rau plang. Simt cum sufletul este de-a dreptul sfasiat iar eu sunt oripilata cand aflu cata durere se afla. Totul in jurul meu se transforma intr-un peisaj dezolant. Ma simt rau, tradata si dezamagita iar totul din cauza propriei fiinte. 

Totul a luat sfarsit, nimic nu se mai aude si nici nu se mai simte. Ma simt ca o frunza fara viata, fara culoare ce se pierde in departare si ajungand pe pamantul pustiu si umed imi dau seama ca nimeni nu o mai aude. Se pierde in zare, in departare, lasata sa zaca acolo unde a fost purtata de un vant sau adiere fara ca nimeni sa bage de seama. Asa ma simt si eu, ma astept ca atunci cand voi fi ajuns nimeni sa nu intrebe cine am fost, de unde am venit, cine m-a adus si unde am ajuns. Doar un sicriu gol in pamantul ud, ca sa-mi apese pieptul ca unul de plumb, de parca n-ar fi si asa destul de greu de la al vietii traseu. Numai natura va fi alaturi, cand vesela, cand trista, schimbandu-se de cate ori poate si facandu-ma fericita doar noaptea si toamna cand totul tine cu mine, stelele-mi canta valsul nostru de altadata facandu-ma sa nu uit nicio secunda ca am existat impreuna candva, odata. Chiar de a fost demult si dupa tot ce s-a-ntamplat sufletul meu te iubeste si nici dupa moarte nu te raneste. El iti pastreaza amintirea vie si in veci n-o sa se stie ca el s-a stins cate putin de la ale tale nazuri, si finalul a fost mai mare pentru ca nu a mai fost in stare sa suporte nici macar un refuz de la al tau suflet incurcat. Valsul ce il canta, impreuna vom dansa, chiar de ar fi sa astept prea mult,  pentru mine nu conteaza, in tine inca am cea mai mare speranta.  Stiu ca odata alaturi de mine vei ajunge, impreuna fiind nu vom mai plange. Singuri vom fi sub clar de luna, pe frunze obosite si uscate din cauza vremii capricioase. Numai ele pastreaza vie amintirea clipelor ce au fost si va sa fie.