Amurg

Asta seara Amurgul imbratiseaza tot, pădurile cu copacii lor ce par împietriti, crengile cu ale lor culori vii de toamna, râurile ce par limpezi ca un cristal, un cristal ce oglindeste pana si sufletul omului care trece pe langa el, oglindeste frumusetea pădurilor, minunatia naturii, a culorilor jucause ce se unduiesc intr un dans ametitor odată cu denivelarile peste care apa trece. Mă imbratiseaza si pe mine, o fiinta trista, efemera, pierduta in spațiu si timp, îmi atinge inima, mă face sa tresar si sa-mi ridic privirea asupra unui cer minunat, de culoare rosiatica extraordinara. Un cer ce, vizibil se umple de stele si isi asteapta regina. Un amurg fantastic ce te duce cu gândul la o poveste fantezista, la o poveste de dragoste minunata ... Cam cum era a noastra. Merg agale de-a lungul raului incercand sa nu ma gandesc la nimic, incerc sa ma bucur de aceasta liniste cu adevarat imbatatoare ce-mi suceste mintile. Inspir, expir si merg in continuare, desculta, nebuna, indragostita de pamantul umed de sub picioare si incep sa sper la o viata mai buna, la o realitate mai putin cruda fata de cea pe care o traiesc acum. Ca o frunza inghetata cad pe pamantul atat de rece si gol. Razele soarelui deja nu mai au cum sa ma incalzeasca si ma bucur de ce am. Simt o liniste sufleteasca ce ma duce spre cer, ma inalta oferindu-mi inca o data convingerea ca sufletul meu poate avea parte, macar un minut, de o asemenea relaxare si privilegiu. Ma concentrez si imi dau seama ca nu se mai aud nici pasarile, care mai devreme erau incantatoare cu ciripitul lor dragalas, zburand printre copacii impresionati de maiestria lor. Singurul sunet pe care inca il mai aud a ramas acela al raului cristalin si fosnetul frunzelor ce se desprind lin de pe crengile lor. Zboara usor, in voia vantului, ca un du-te vino al unui tango impiedicat, dar in acelasi timp pastrand o mareata prestanta vizibila pentru anumite persoane. Este frumos, este toamna, totul se joaca in jurul meu, inspiratia ma loveste si ma apuc de scris, vreau sa scriu un cantec; un cantec pentru minte, unul pentru suflet si altul pentru inima. Simt nevoia de a ma alina, de a-mi dojeni ranile si de a ajuta timpul sa le vindece mai repede. Chiar de ele raman acolo, in coltul durerii, ele nu se uita, doar se mascheaza sub trecerea timpului. Cuvinte primite, injurii adresate si lipsa de respect vor ramane vesnic acolo aducandu-mi aminte in cele mai dure momente de cum sunt oamenii si cat de mult pot ranii pe cineva. O sa traiesc, mai bine zis, am sa supravietuiesc, intr-o jungla a prostiei am sa ma ridic si am sa merg mai departe. Am sa incerc sa las totul in urma ca si cum nu s-ar fi intamplat. Va fi greu dar ma voi descurca, dupa fiecare lovitura ma simt mai puternica, chiar si atunci cand totul in jurul meu se darama. Dezamagirea este eterna, nu poate fi altfel cand vad cum lucrurile pentru care am muncit atata timp, pentru care am pus suflet se distrug langa mine. Nu pot fi impasibila la suferinta dar cu siguranta voi invata in continuare sa merg mai departe. Sa trec de spini, chiar de ei ma inteapa, chiar de ei par niste trandafiri frumosi la prima vedere, sa trec de ape involburate chiar de ele incearca sa ma innece si sa-mi devieze cursul, sa scap de tot ce ma poate impiedica sa -mi ating fericirea. Chiar de ea salasluieste in mine imi trebuie toate fortele din exterior pentru a ajunge la ea. Poate este prea profunda pentru mine.... sau poate nu sunt menita sa o am dar cu siguranta stiu ca voi incerca.