Spre nicaieri

Inima-mi bate cu putere, sufletul mi-e rascolit iar aripile-mi sunt frante. Totul din cauza ta, din cauza gesturilor tale necugetate si nebanuite de mine candva. Privesc pe fereastra si incerc sa fug de realitate, incerc sa ma cufund in ganduri placute insa ratiunea nu ma lasa, imi tot aduce aminte de ce s-a intamplat, ecoul vorbelor tale imi rasuna in urechi. Sunt atat de dureroase incat imi provoaca dureri fizice. Lacrimile incep sa curga pe obrajii cei morti, pana si ei sunt de nerecunoscut dupa asemenea momente. Privesc in gol, oare astept sa vad ceva? Corpul imi tremura si se umple de ura, degeaba incerc sa il stapanesc, o forta nestiuta pune stapanire si imi controleza miscarile. Pornesc la drum nestiind unde ma duc, stiu doar ca trebuie sa fiu departe, departe de tine si de tot ce imi aminteste de noi. Trec zile, trec nopti si inca sunt agitata. Ma uit in jur si nu gasesc niciun motiv de a zambi sau de a merge mai departe. Poate ar trebui sa raman aici, cred ca sunt suficient de departe incat sa nu ma poata ajunge vorbele sau gesturile tale. Gandindu-ma la noi imi dau seama ca-mi plang de mila...dar de ce? de ce dupa atata timp in care am dat totul pentru noi sa ajung sa plang tot eu?? De ce dupa atatea lacrimi amare cazute in miez de noapte tot eu sa plang la final? Ceva imi spune ca poate m-am  implicat prea mult dar asa sa fie oare? Poate era mai bine daca nu imi pasa de tine sau de noi, poate era mai bine sa plec mai devreme.. dar oare asta sa fi fost calea? Deodata aud un susur, ma ghidez dupa el si descopar cea mai frumoasa apa, atat de limpede incat, datorita reflexiei, in ochii mei pot vedea pana in suflet. Inima inca mi-e ranita, sufletul inca se zbate dar undeva in interior, pitita bine, este speranta. Speranta ce imi ofera puterea de a merge mai departe, indiferent de drumul pe care il voi avea de parcurs.
Oare tu la ce te gandesti? Franturi din mine sunt in mintea ta sau sentimente pentru mine in inima ta? Nu stiu si asta ma omoara...