Speranta

Cat de mult timp a trecut. Mi se pare o vesnicie si in acelasi timp parca nu suficient de mult. Te cunosc sau imi place sa cred asta.Ma atragi sau inca nu mai stiu. Totul e confuz si ma intreb de ce. Ar fi trebuit sa fie altfel, ar fi trebuit sa vreau sa te iubesc, sa te surprind insa nu stiu de ce nu pot face asta. Ma simt singura si trista si  ma chinuie gandul ca asta te indeparteaza de mine, te forteaza sa ma minti sau sa cauti ce vrei in alta parte. Ma gandesc cu groaza dar nu am ce face. In ochii mei ai devenit egoist si incet incet incepi  sa te porti ca si cum ai vrea sa ma dai la o parte din viata ta. Oglinda sufletului meu ma  face sa privesc trecutul, trecutul acela  plin de iubire si frumusete ....si plang. . . Lacrimile curg precum un rau de apa dulce...numai ca al meu este amar. De ce nu te gandesti si la mine inainte sa iei o decizie sau sa faci ceva? de ce trebuie sa conteze numai spusele tale intotdeauna? Mi-e dor de tine si de noi, mi-e dor de vremurile in care cuvintele "Te iubesc" semnificau armonie, iubire, intelegere insa acum le simt goale si lipsite de inteles, ca facand parte dintr-o rutina mincinoasa, dandu-mi impresia ca le spui ca sa fie spuse. 

Intorc privirea, m-am saturat sa ma  leg de trecut, asta  inseamna ca va trebui sa infrunt prezentul si poate sa ma gandesc la viitor, chiar daca pare sumbru.Noaptea imi  place sa privesc luna, ma linisteste si imi sopteste cuvinte frumoase de liniste si iubire; imi place sa vorbesc cu ea si simt ca ma intelege mai bine decat tine, imi calmeaza spiritul si imi indulceste sufletul. Pe tine nici macar nu te intereseaza si iti traiesti viata dupa bunul plac netinand cont de altii iar lucrul asta doare sa stii tocmai de aceea nu iti spun mereu totul.
Poate la un moment dat te vei trezi si iti vei da seama cat rau imi faci si cat ma faci sa sufar prin atitudinea si gesturile tale...si sper ca atunci sa nu fie prea tarziu.... Iubirea mea.